9. EXTENSIA OLTEANĂ

9.2. Situri problematice.

[continuare]

[p. 152]

Lucrările pentru construirea barajelor de la Porţile de Fier I şi II au provocat grele prejudicii patrimoniului; pe de altă parte, ele au prilejuit ample lucrări arheologice de salvare, care nu s-au concretizat printr-o lucrare monografică, cum ar fi fost de dorit, ci prin rapoarte destul de superficiale. Adunarea acestor informaţii disparate permite formarea unei imagini lacunare, dar necesare în condiţiile în care se referă la două provincii – Oltenia şi Banat – pentru care studiile referitoare la secolul VI lipsesc aproape cu desăvârşire. Vom începe expunerea cu Ostrovul Mare, continuând spre amonte, spre Clisura Dunării, care constituie pentru spaţiul studiat o poartă strategică.

Una dintre aşezările din Ostrovul Mare [v. harta 2] a fost descoperită la kilometrul fluvial 864,5, unde au fost identificate două locuinţe[57]. Dintre acestea, un singură a fost mai bine conservată, este pătrată, cu latura de 3.3 m., cu sistem de sprijin a acoperişului pe tălpici[58], dotată cu pietrar (0,64 x 0,45 m. vatra). Inventarul este sărac, cu ceramică lucrată la roată lentă şi ceramică lucrată cu mâna, din pastă cu nisip, pietriş sau cioburi pisate (cazurile sunt deci mai multe), un vârf de săgeată cu 3 muchii, un “brici de bărbierit” (?!), 3 inele de fier prinse de un al patrulea (piesă de harnaşament pe-o insulă? posibil utilitar pentru pescuit), alte mărunţişuri şi – normal – greutăţi de pescuit (din cărămidă romană)[59]. Datarea autorului raportului, în secolul VII, este acceptabilă, cu preferinţă pentru jumătatea lui. Este însă de urmărit dacă nu cumva procesul de generalizare a roţii lente nu a început mai repede în Illyricum (paralel cu o barbarizare mai accentuată). Raportul de materiale ceramice contra-recomandă epoca romană “bună”, însă nu prea ştim ce ar însemna o aşezare rurală, pentru secolul VI.

În punctul Prundu Deiului, pe Dunărea Mică, s-a cercetat un tumul parţial distrus de Dunăre[60], adăpostind un mormânt de incineraţie Hallstatt. Pe tumul şi în jur s-a identificat o aşezare daco-romană, datată cu monedă de la Constantiu. Nu s-a cercetat decât o singură locuinţă, aproximativ circulară (diametru 4 m.), cu vatră amenajată din cărămizi şi ţigle romane.

La kilometrul 873 s-a cercetat un bordei parţial distrus de Dunăre, dreptunghiular, lung de 4,3 m., cu “pietrar” la colţul de N, cu dimensiunile vetrei de 0,65 x 0,45[61]. Inventarul locuinţei este dominat de ceramica lucrată cu mâna, din pastă grosieră cu mult pietriş, cu culori care oscilează de la cărămiziu, cenuşiu-portocaliu[62], cafeniu-negricios, dar şi un fragment lucrat la roata lentă[63], decorat.

[p. 153]

În punctul Vadu Morii, din partea de amonte a ostrovului, s-au cercetat o aşezare şi o “necropolă de incineraţie”. Să începem cu ce este clar. Arheologii au văzut o singură locuinţă (o a doua a “fost distrusă de lucrări militare” - ?)[64]. Locuinţa avea o “vatră de arsură”, rămăşiţe ale unui cuptor din cărămizi romane; între ruinele cuptorului – fragmente ceramice din pastă cu pietricele, dar şi ceramică mai bună, cenuşiu-negricioasă (?), chiar şi un fragment de bună condiţie romană “adus odată cu cărămizile” (câtă precizie!). Ceramica – atât cea lucrată la roată, cât şi cea modelată manual – este decorată cu obsesivul motiv în val[65]. Dacă culoarea ceramicii nu este rodul unei arderi secundare – ceea ce nu vom afla niciodată – atunci ar putea indica un orizont cronologic mai timpuriu. Raportul între tehnici nu este însă clar, nici tehnicile nu sunt de fapt clare, aşa că trecem mai departe.

În acelaşi punct Boroneanţ şi Stângă raportează o bombă, adică un cimitir de incineraţie[66]. Ca să fim clari de la început – este tot aşezarea de mai sus. Cum a ajuns imaginaţia contorsionistă a celor doi arheologi să metamorfozeze nişte banale bordeie în morminte de incineraţie – va rămâne pentru mine un lucru de mirare. Scenariul propus este de-o fantezie frenetică: se săpa o groapă (cam cât un bordei; coincidenţă[67]), se făcea o “vatră simbolică”, din... cărămizi romane şi pietre, “peste care s-a făcut o scliviseală” (cât deranj pentru un foc de purificare...), se făcea focul, fireşte, care însă trebuia stins prin bombardare cu cărămizi, pietre[68] şi ceramică (spartă ritual, fireşte), urna (fără oase, fără cenuşă, altminteri[69]) se aşeza într-un colţişor, după care se arunca pământul înapoi. Dar nu chiar tot. Se punea de-o masă festivă, ca la nunţile crăieşti[70], gătită pe-o a doua vatră (“de banchet”), făcută pe umplutura superioară, care la sfârşit servea şi de groapă de gunoi, unde îndureraţii meseni aruncau tot ce găseau prin sac: ace de os, cuţite, greutăţi de pescuit. Apoi astupau totul şi plecau la casele lor.

Unele lucruri nu pot fi înghiţite decât cu murături sau cu glume. Care ar fi argumentele autorilor în favoarea necropolei de incineraţie? Două fragmente de oase lungi, umane[71], unul ars şi unul nears (pe acela l-au gătit fiert...), ambele găsite în umplutura complexelor şi nu în “urne”; pentru cel din urmă, autorii au explicaţia că “poate proveni de la o inhumaţie în nisip (...) Credem că a fost antrenat odată cu pământul de umplere”[72]. Oare de ce nu ar fi la fel şi pentru osul ars? Complexele sunt chiar locuinţe, a căror formă nu mai poate fi recunoscută întotdeauna fiindcă fuseseră construite în părţile mai înalte ale dunelor de nisip, nisip împrăştiat de vânt, astfel încât uneori nu s-au mai găsit decât rămăşiţele mai substanţiale ale cuptorului[73]. Urmele “festinului funerar” din umpluturile superioare sunt pur şi simplu “gropi” de gunoi, unde se găsesc, de-a valma, ceramică, oase de toate felurile şi diverse obiecte stricate. Iar gropile de gunoi se mai şi ard, câteodată, nu-i aşa? Iată “vatra de arsură”!

Autorii au înţeles că descoperirea este senzaţională, negăsind analogii pentru un ritual atât de complicat. Evident, după 30 de ani “ritualul” a rămas la fel de misterios[74]. Statistica tehnicilor de producere a ceramicii este schimbătoare (în complexul 1 predomină specia arhaică, dar în complexul 3 – cea lucrată la roată), facturile şi culorile sunt diferite, respectiv cărămiziu, negru sau

[p. 154]

cenuşiu, “la fel ca cele din aşezare”. Şi aici predomină decorul în registre alternative de orizontale şi valuri, cu vârf multiplu[75], dar există şi varianta execuţiei cu vârf simplu[76]. Există cu certitudine şi ceramică lucrată la roata rapidă, după cum arată un fund de vas desprins cu sfoara[77]. Singura formă analizabilă din specia tehnică a modelării manuale[78] este o raritate morfologică (piesa pare totuşi incompletă), cu baza mult mai largă decât gâtul[79] şi cu margine dezvoltată, elaborată, ceea ce ar recomanda o perioadă mai târzie. Satul de la Vadu Morii pare să fie cel mai timpuriu dintre aşezările de pe Ostrovul Mare; aceasta poate fi însă doar o impresie, fiindcă nu avem suficient material pe care să facem o judecată, iar informaţiile tehnice sunt aproape inexistente[80].

O mică necropolă de incineraţie există în zonă, la Balta Verde, la est de sat, în punctul “Grindul cu Tunul”, unde D. Berciu a descoperit în 1934 două morminte, cu prilejul unui mic sondaj. Oase calcinate, cenuşă şi cărbuni au fost depuse “direct pe nisip” (adică într-o groapă mică), împreună cu o parte din inventarul funerar (tub de înmănuşare lance, obiecte de piatră şi corn, alte obiecte neidentificate), ars şi el[81]. Raportul reţine posibilitatea ca arderea să se fi făcut pe loc (găsindu-se nişte pete de arsură pe nisip); este mult mai plauzibil însă ca rugul să se fi aflat alături, iar resturile cremaţiei să fi fost introduse în groapă încă fierbinţi şi astupate pe loc (de unde arsurile pe nisip). Deducţia vine cu necesitate ca urmare a faptului că în lista de inventar nu există obiecte întregi sau întregibile. Ceramica din inventarul mormintelor este foarte fragmentată şi este în general de bună factură[82]; din M.1 provin 3 fragmente, din care două lucrate la roată (probabil rapidă, după descriere), din pastă roşie, bine arsă, “de bună calitate”, decorate cu linii orizontale, paralele, distanţate, la intervale regulate, încheiate cu o linie în val. Din M.2 provin, alături de o verigă, un inel şi o placă ornamentală, 4 fragmente ceramice, din care “un ciob gros” şi alte 3 tipice, lucrate la roată, decorate fie numai cu paralele, fie cu alternanţa tipică.

Comparaţia cu mormintele de incineraţie în groapă de la Sărata Monteoru s-a mai făcut[83]. Ritualul de incineraţie în groapă nu lipseşte în teritoriile slave, însă nu este cel mai tipic. Cât despre materiale – ele aparţin unui orizont cultural - şi posibil şi cronologic – anterior.

DETALII - Făcăi

- Mărăcinele

- Clisura Dunării

ÎNAPOI LA § 9.2.

ÎNAPOI LA CUPRINS VOLUM I

ÎNAPOI LA INDEX

---

[57] STÎNGĂ 1980, p. 123.

[58] Bârne care nu aveau cum să ardă (ibidem) – fiind practic în pământ. Este un proces de carbonificare favorizat de solul nisipos, în condiţii umide (fără exces de apă). Diferenţa dintre un lemn carbonizat prin ardere şi unul carbonificat natural este prezenţa/absenţa cenuşii pe suprafaţă, duritatea (mare la cel ars, foarte mică la cel carbonificat) şi aspectul secţiunii (uniform la cel carbonificat).

[59] Nu este clară provenienţa numeroaselor cărămizi (şi fragmente) de pe insulă. Cel mai apropiat punct pare să fie un castru roman de cărămidă semnalat de Tocilescu (BERCIU & 1956), pe teritoriul satului Izvoarele, la sud de Balta Verde, un punct care corespunde, pe ţărmul nordic al Dunării, capătului inferior al ostrovului.

[60] STÎNGĂ 1980, p. 117-121. Există şi un raport anterior (STÎNGĂ 1979), din care se înţelege cu totul altceva. De sărit...

[61] BORONEANŢ & 1978, p. 95-100. Nu există nici o vatră în faţa cuptorului ci, în termenii raportului, “pete de arsură cu cărbune şi cenuşă”, datorită tăciunilor încinşi.

[62] Culoarea portocalie a unor fragmente este amintită de autori diferiţi, referitor la aşezări din această parte a Dunării, lăsând impresia că este un atribut local (este, posibil, un colorant adăugat lutului).

[63] Detaliul este adăugat la STÎNGĂ 1986, p. 13.

[64] BORONEANŢ & 1978, p. 87.

[65] A se observa că în aceste părţi limitrofe Clisurii acest motiv ornamental este practic singurul.

[66] BORONEANŢ & 1978, p. 89-95.

[67] Contur cvasi-rectangular, cu lungimea de 5,7 m., conform desenului, 6,5 m. conform textului.

[68] “Cărămida şi piatra au fost aşezate probabil pe un rug de lemn căruia i s-a dat foc într-un moment al ceremonialului...” (BORONEANŢ & 1978, p. 90-95). Nu oricine poate scrie aşa ceva... Cum ardea lemnul sub cărămidă? Da’ cui îi pasă?!

[69] “Vasul fragmentar aflat în picioare a fost golit în laborator iar pământul trecut prin sită. În acest pământ nu s-a găsit nimic (...) Credem că a fost utilizat drept urnă deoarece un fragment de cărămidă găsit în interiorul său şi altele din jur prezintă o cioplire circulară provenind din capac” (ibidem). Probabil să nu intre muşte.

[70] “În legătură cu oasele de animale, păsări şi peşti, din morminte, putem face precizarea că provin de la o masă la care s-au consumat bucate fierte şi fripte” (BORONEANŢ & 1978, p. 99).

[71] Expertiza a fost făcută de Dardu Nicolăescu-Plopşor.

[72] BORONEANŢ & 1978, p. 101.

[73] BORONEANŢ & 1978, p. 101, pl. VII, pentru profilul “mormântului 1”

[74] La aceeaşi opinie a ajuns Uwe FIEDLER (1992, p. 345, unde consideră, de asemenea, că este vorba despre o aşezare).

[75] BORONEANŢ & 1978, pl. 1/2, 4, 2/1,2 7.

[76] BORONEANŢ & 1978, pl. 3/1, însă, atât cât ne lasă fotografia să vedem, vasul este probabil realizat cu roata lentă. Aceasta este o piesă întreagă, cu formă joasă, cu bază lată, fără cea mai vagă legătură cu morfologia slavă.

[77] BORONEANŢ & 1978, pl. 1/7.

[78] BORONEANŢ & 1978, pl. 1/1. Din text (p. 90) rezultă că a fost reconstituit (subînţelegem “integral”)

[79] Astfel de forme sunt rare, dar nu absente (v. pl. LXXV a acestei lucrări).

[80] “În ce priveşte ceramica lucrată cu roata, ea este de aceeaşi factură cu toată ceramica de tradiţie romano-bizantină, de la Dunărea de Mijloc şi de Jos” (BORONEANŢ & 1978, p. 102). Ce contează că una este lucrată la roată lentă, iar cealaltă – la roata rapidă? Important e că-i la fel!

[81] BERCIU & 1956, p. 402.

[82] Chiar dacă “toate trei provin de la vase de tip slav”.

[83] NESTOR 1957, p. 292, FIEDLER 1992, p. 88.